De ce tot amâni să alegi pentru tine

Ți-a fost vreodată foame și ai amânat să mănânci, poate ore în șir, spunându-ți că mănânci după ce termini ce ai de făcut? Ți-a fost vreodată somn și totuși nu te-ai culcat, pentru că aveai alte lucruri mai importante de terminat? Ai simțit vreodată nevoia unei îmbrățișări — să o dai sau să o primești — și nu ai spus nimic, de teamă că nu e momentul potrivit sau că vei fi refuzat?

Dacă te-ai recunoscut în aceste întrebări, atunci știi deja despre ce vorbim: despre nevoi pe care ai ales, din diverse motive, să nu le onorezi la momentul potrivit.

Eu una trebuie să recunosc că am avut și încă mai am momente în care nu reușesc să îmi onorez cu adevărat nevoile. Îți spun asta nu ca să mă scuz, ci pentru că mi se pare important să știi că nu ești singur în asta.

Nevoile nu dispar. Se transformă.

Abraham Maslow a petrecut o viață întreagă studiind nevoile umane — de la cele de bază, hrană și somn, până la cele mai adânci: nevoia de conexiune, de a fi văzut, de sens, de autonomie. Toate acestea există în fiecare dintre noi, zi de zi, indiferent de statut sau de cât de bine „arată” viața noastră pe dinafară.

În anxietate, în iritabilitate, în oboseala care nu trece după un somn bun, în distanța emoțională față de cei dragi, în conflictele care se tot repetă fără un motiv aparent. Mulți oameni trăiesc ani de zile cu aceste semnale fără să le recunoască drept ceea ce sunt. Și cu atât mai puțin fără să facă ceva în privința lor.

Momentul în care ceva se schimbă

Mai devreme sau mai târziu, apare o scânteie. Un moment în care simți că „e destul” — că viața nu mai e așa cum ți-ai imaginat-o sau cum ai nevoie. Că ceva trebuie să se schimbe.

În acel punct intuiești că magneziul, plantele sau distragerea atenției nu vor fi suficiente. Că oboseala, tristețea sau furia pe care le simți cer altceva. Ceva mai real.

Și totuși, chiar și atunci, mulți oameni nu caută sprijin. De ce?

Ce ne oprește să cerem ajutor

Trei cercetători australieni — Griffiths, Christensen și Gulliver — au studiat exact această întrebare și au identificat trei bariere principale:

• Stigma și rușinea. Teama că ceilalți vor ști, te vor judeca sau că vei fi perceput ca slab dacă mergi la psiholog. E bariera menționată cel mai des.
• Lipsa recunoașterii. Mulți oameni pur și simplu nu știu că ceea ce trăiesc are un nume și că există ajutor pentru asta.
• Preferința pentru autosuficiență. „Mă descurc singur.” O valoare, nu o limitare — sau cel puțin așa pare.

La acestea se mai adaugă: „nu am timp”, „nu am bani”, „nu știu ce să spun”. Toate sunt reale. Și toate pot fi discutate.

Nu e despre a te convinge de ceva

Scopul acestui articol nu e să te conving că terapia e singura cale. Omul a putut mereu să aleagă — conștient sau nu — ce direcție vrea să urmeze.

Alegerile mele sunt conștiente sau merg pe pilot automat? Ce mă oprește să aleg altfel?

Orice ai răspunde — e un început. Recunoașterea e deja un act de curaj.